Atractii tursitice

Cetatea Ulmetum
ulmetum2
Primele săpături arheologice la cetate au fost desfăşurate de marele arheolog Vasile Pârvan în perioada anilor 1911-1914, ele fiind reluate de către un colectiv de arheologi constănţeni începând cu anul 2004 până în prezent.
Dispusă în marginea de nord-vest a localităţii Pantelimonul de Sus, cetatea a fost construită în jurul sfârşitului de secol IV şi începutului de secol V p.Chr., probabil sub Teodosie cel Mare, ca şi numeroase clădiri cu un număr variat de încăperi aşa cum sunt cazărmile militare, o basilică şi probabil un comandament militar. Cu unele sincope a dăinuit până spre sfârşitul secolului al VI-lea şi începutul secolului al VII-lea, la finalul epocii romano-bizantine. Este o fortificaţie integrată la categoriile mică sau medie, care a devenit treptat o aşezare fortificată şi care în secolul V p.Chr. a fost atacată şi cvasi-distrusă de valuri hunice succesive. Printre unităţile militare cantonate în cetate de-a lungul timpului pot fi amintiţi Cuneus equitum scutariorum şi Paedatura lanciarium iuniorum.
Planul aşezării are forma unui triunghi dreptunghic cu ipotenuză curbată. Pe colţuri fortificaţia este prevăzută cu trei turnuri rotunde. De asemenea are două porţi flancate de câte două turnuri cu latura frontală semicirculară în forma literei U. Pe latura de sud-est se află patru turnuri dreptunghiulare la care se mai adaugă încă câte două turnuri de aceeaşi formă, câte unul pe cele două laturi ale cetăţii. După unele păreri meşterii care au lucrat la ridicarea fortificaţiei ar fi provenit din spaţiul tracic, existând numeroase similitudini de plan cu alte centre din aceeaşi perioadă ridicate în Tracia.

 

Zidul incintei are grosimea de 2,60 m, fundaţia zidului fiind mai lată cu 20 până la 60 cm decât elevaţia. Fundaţia avea adâncimea de 1,85 m până la 2,50 m. În exterior zidul a fost placat cu blocuri de piatră refolosite, dimensiunile acestora ajungând la 2,70 m (o stelă funerară). În interior incinta nu are blocuri de parament. Pe cele mai multe curtine s-au păstrat urme ale scărilor din piatră care permiteau urcarea pe zid, treptele având înălţimea între 28 şi 40 cm, iar lăţimea cuprinsă până la 1 m.
Latura de nord-est a fortificaţiei este delimitată de două turnuri rotunde care au diametrul cu puţin sub 10 m. În mijloc turnurile aveau câte un stâlp patrulater din piatră cu mortar pentru susţinerea etajării şi acoperişului, lungimea acestei laturi este de 135 m, la mijloc se află un turn dreptunghiular care în interior avea lungimea de 4,43 m, iar lăţimea de 5,30. Latura de nord-vest a incintei este aproape egală cu cea prezentată mai sus, cu care are un turn comun, iar celălalt capăt are tot un turn circular. Pe această latură se află o poartă flancată de două turnuri. Se pare că poarta a fost blocată din antichitate după cum ne dau de înţeles blocurile zidite în deschiderea porţii. Tot pe această latură se află turnul cel mare, patrulater (14,75 x 10,46), care în interior este prevăzut cu doi stâlpi de susţinere, realizaţi în tehnica opus mixtum. Suprafaţa utilă a turnului era de 155 m, el suferind în timp amenajări repetate.
Latura de sud-est a fortificaţiei este prevăzută cu o poartă flancată de două turnuri în formă de U, ce pare a fi funcţionat în perioadele de funcţionare a întregului ansamblu. Pe această latură se aflau patru turnuri dreptunghiulare de mărimi diferite. De asemenea, au mai fost descoperite şi două intrări/ieşiri de mici dimensiuni pe care le putem considera secrete.

cetate_ulmetum
Ultima fază de refacere a cetăţii (care pare să fi fost limitată, doar în anumite sectoare ale ei) pare a fi realizată în prima jumătate a secolului al VI-lea când din nevoi disperate au fost refolosite toate pietrele de mormânt disponibile, fragmentele de piatră fasonată din vechile edificii monumentale, toate inscripţiile laice anterioare etc. Atacurile avaro-slave de la sfârşitul secolului al VI-lea distrug orice formă de continuitate sub aspect cvasi-urban în fortificaţie, ultimele elemente prezente pe plan local dispărând efectiv în debutul secolului următor. Abia peste aproape trei secole zona pare a fi din nou populată, pe întreaga perioadă cuprinsă între secolele IX-XI.